Patru sunete mi-au sustras atenția de la ce îmi spunea medicul despre dinții fetiței mele. Patru sunete identice. Cineva, bătea într-un rucsac sau într-o pernă (așa mi s-a părut după auz) chiar lângă ușa doctorului.
Dar, a urmat: „Închide gura că te mântui! Te calc în picioare chiar aici și nu mă uit. Nici nu vreau să te mai văd! Să te duci la grădiniță și să nu te mai întorci. Te las acolo, acasă nu te iau!” Nu a fost un rucsac, ci un copil.
Tatăl lui la abuzat fizic și psihic, chiar sub ușa medicului. Tată care ar trebui să apere copilul. Să-l facă să se simtă în siguranță.
Să spun că m-am simțit prost, e să nu spun nimic. Nu am mai auzit ce-mi spunea doctorul. M-am pus în pielea copilului și mi s-a făcut frică. Pentru prima dată, am vrut să i-au un copil străin de mână și să fug cu el.
De ce facem copii?
Probabil, părinții s-au gândit că asta e o metodă bună. Să-ți descarci nervii într-un copil pentru că nu ai reușit să cooperezi cu el și nu a deschis gura la doctor. De ce? Pentru că era speriat că doctorul o să-i facă rău. Mama încerca să-l liniștească, spunând-ui că o să-i cheme ambulanța să-l ia, dacă nu deschide gura. Nu a funcționat.
Stau acum și mă întreb de ce facem copii? De ce la noi în societate se cere de la doi oameni să conceapă un copil? În schimb, nimeni nu apără acești copii. De ce părinții nu sunt trași la răspundere pentru abuz asupra copilului?
Când o să înțelegem că nu prin frică educăm un copil? Copilul nu este o marionetă. Creștem un om. Am lua la bătaie un matur pentru că nu ne ascultă?
Fiecare are metodele lui de educare a copiilor. Pentru cineva ar putea fi inadmisibil metoda mea de a educa un copil. Dar, este oare pedeapsa fizică o metodă de educație? Nu! E violență! Pe termen lung, asta distruge relația părinte-copil.
Legea prevede că nici măcar un criminal nu poate fi supus pedepsei fizice. Și acum mă întreb, ce rău a făcut un copil pentru a primi pedeapsă fizică?
În societatea noastră, violența e parte din educație
Știți de ce nu intervenim la nivel de societate, atunci când un copil este abuzat de propriul părinte? Percepția generală este: „Copilul este alintat!” La moment se alintă, iar părintele îl educă.
Dar nu căutați vina în copii, uitați-vă la părinți, copii ne copie ca un burete. De multe ori, părinții sunt cei care au nevoie de ajutor și asistență psihologică. Trebuie să scoatem din societate percepția că până nu-i arzi copilului o palmă la fund, nu înțelege. El înțelege și ține minte.
Dacă te-ai enervat și nu te poți controla e strict problema ta, nu a copilului. Nu poți să ameninți copilul cu doctorii, apoi să ceri cooperare când mergeți la unul. Când ți se termină argumentele cu un adult care se teme de o anumită procedură medicală, sari la bătaie? Probabil nu.
Acum să o întoarcem invers. Ai o discuție cu un om care încearcă să te convingă să faci ceva. Tu nu vrei. Te opui cu înverșunare. Nu-i înțelegi argumentele și deja ții frică. Omul nu e adecvat.
Persoana se enervează foarte tare. Atât de tare, încât, într-un acces de furie te ia la bătaie. Începe să te bată pentru că nu a putut să te convingă, iar asta la scos din sărite.
Tu cum te simți? Înțelegi de ce te bate? Are dreptate că o face? Tu doar singur ești vinovat că nu înțelegi. Nu destul că nu vrei să cooperezi, dar mai și deschizi gura să-ți spui părerea.
Iubirea și violența sunt diametral opuse
Aș vrea să pot scrie acum o concluzie deșteaptă despre iubirea față de copii, dar nu pot. Cel mai mult acum simt vină și rușine. Că am înghețat de frică și nu am deschis acea ușă, să-i spun tatălui că greșește. Ironia e în faptul că nu am apărat copilul de cel ce ar fi trebuit să-l protejeze.
Copilul are și el dreptul la opinie. Munca noastră ca părinți este să o ascultăm și să le arătăm cum e corect, atunci când greșesc. Or, să le dăm voie să greșească. Să știe că lângă noi sunt în siguranță. Cu toții ne dorim un viitor adult care să poată să-și expună părerea, să-și apere drepturile.
Las aici o întrebare deschisă pentru cine va ajunge la final: Noi tare ne bucurăm și ne lăudăm la neamuri, atunci când ni se naște un copil. Când el este un bebeluș. Ce se întâmplă atunci când copilul crește și începe a vorbi? Unde dispare iubirea?
Ne așteptăm să crească „cuminte” și să ne asculte. Dar noi chiar vrem un robot?
