„Liniștește-ți copilul că eu nu pot să dorm!”, mi-a strigat vecina prin geam (era vară) pe la vreo unu noaptea. Băiețelul meu avea vreo două săptămâni și suferea de colici.
Și poate că era să trec cu vederea această istorie dacă, nu demult, nu era să aud una asemănătoare. Tot cu o vecină, care a venit să se plângă de copil. Așa că, am decis să-mi scot istoria în față. Nu s-o maschez cu pudră or, s-o ascund sub preș.
Avem o problemă gravă cu compasiunea. Solidaritate între femei vezi cam rar. În schimb, critică și apăsarea cu degetul pe rană, se revarsă cu toanele. Femei care probabil au fost în exact aceeași situație.
„Dacă era copilul meu, era să-l liniștesc”, mi-a strigat vecina. Ce să spun, eu iată am ales să dau o petrecere în pijamale la miezul nopții, iar plânsul unui bebeluș, care suferă de colici, e numai bun ca muzică de fundal.
Tare bine știm să criticăm o mamă
Nopțile nedormite, oboseala și anxietatea nu sunt suficiente. Trebuie și niște vină. O mamă, nu este mamă, dacă nu se simte vinovată pentru orice „răsuflare nestandartă” a copilului ei.
Copilul e bebeluș și plânge: „ce mamă mai este și asta că nu-și poate liniști propriul copil?”. Copilul este mai mare și are un tantrum? Atunci: „da ce educație ți-a mai dat și maică-ta”, „tare te-a mai alintat”, „ei, o palmă la fund și te puneam de mult la loc”.
„Vezi că odrasla ta pășește prea apăsat”, „iar a ta, răsuflă zgomotos”, „și copilul tău, încă nu vorbește, ce nu e în regulă?” Sincer, aș opri planeta, dacă aș putea, și aș da jos asemenea specimene.
Nu e destul că nu vezi gram de compasiune în ochi, mai primești și critici, sfaturi, or ești blamată. „Tu nu ești mamă, nu așa este o mamă! Hai, intră în acest pătrat și să nu cumva să-l faci să arate ca un cerc.”
Ajunge, nu mai blamați alte mame. Și voi ați fost în aceeași situație. Dacă nu, înseamnă că ați fost foarte norocoase.
Acum, să vă spun ce experiență am avut cu o doamnă, în Turcia
Anul trecut, am trăit o perioadă cu familia în Turcia și am folosit activ transportul public. Artur, băiatul meu de un an (avea atunci), se plictisea rău, când o călătorie dura mai mult de zece minute. Respectiv, tot drumul inventam cu ce am putea să-l distrăm, ca să mergem în liniște. Nu funcționa mereu. De obicei, călătoria trecea cu mult plâns și nervi pierduți din partea noastră.
Într-o călătorie de vreo 40 de minute cu autobuzul, Artur plângea cât îl ținea gura, nu ajuta nimic. În timp ce încercam să-l ajutăm cumva, o doamnă în vârstă a început să vorbească la noi. Evident, nu am înțeles nimic, dar m-am simțit automat blamată și atacată.
Când a înțeles de la soțul meu, care i-a spus ceva în engleză, că nu știm limba, nu a mai spus nimic, doar a continuat să ne privească. Am decis să-mi întorc capul și să o privesc, „Am să-ți înfrunt privirea”, mi-am spus. Știți ce am văzut? Compasiune!
Da, ea nu îmi arunca priviri pline de reproșuri, or țocăit din buze. Ea mă privea cu compasiune. Ea a vrut să ajute, iar când a văzut că nu poate, doar a fost acolo. Ne-a privit și ne-a arătat că ne înțelege.
Generația noastră poate fi solidară
Cred, că există și la noi în Moldova doamne în vârstă, care oferă compasiune unei mame, dar ele sunt foarte rare, din păcate. Tare vreau să cred, însă, că generația noastră de mame, are mai multe mame solidare, decât dintr-a celea care judecă.
O „tradiție” frumoasă în autobuzele din Turcia, din ce am observat eu, este de a distra un copil plictisit și de a face părinții să se simtă confortabil, nu judecați. De la grimase și cântecele, până la transmiterea de gustări (sunt oferite părinților, nu copiilor direct în mână), toți încearcă să alunge plictiseala unui boț. Iar asta e atât de frumos!
Dragi mame/femei, haideți să fim mai solidare unele cu altele. Iar când copilul unei mame, nu este ca schema pe care o aveți voi în cap, despre: „Cum trebuie să fie un copil!”, or încercați să ajutați, or cel puțin, nu blamați. Un cuvânt sau o privire cu: „Te înțeleg!”, este o adevărată comoară.
