Mama între carieră și îngrijirea copilului

Cel puțin o dată pe lună mă apucă o melancolie cumplită și simt lipsa unui job. Lipsă care mă sufocă. Îmi apar tot felul de gânduri despre personalitate, succes și cine sunt eu ca persoană și nu neapărat ca mamă.

Mă prind la ideea că eu nu aduc bani în casă și că am mare nevoie de ei. Și nu neapărat pentru că familia mea nu ar avea ce mânca și ar supraviețui din greu. Mai degrabă, sunt influențată de gândul că dacă nu aduc bani în familie, atunci nu fac nimic special și important.

De aici apar idei despre rostul vieții mele și ce se întâmplă în ea. Încep să mă gândesc dacă nu cumva degradez și dacă voi reuși vreodată să am din nou un job, să mă reintegrez într-un colectiv și să-mi câștig proprii bani. Evident, cred că banii, în cazul dat, sunt ca o dovadă a independenței mele și nu ca o necesitate materială supremă. Făcând abstracție de rolul lor în societate.

Ei bine, după ce mă liniștesc, încep să cred că toate gândurile și frustrările mele sunt eronate. Și în mare parte sunt datorate zilelor proaste. De zilele în care cad lucruri din mână și se varsă cafeaua pe rochia preferată, chiar când trebuie să ieși din casă.

Chiar dacă nu merg la oficiu, eu continui să am un job. Sunt mamă. Și da! E un job. Ba chiar unul greu. Nu îți poți da demisia sau să-ți programezi zile libere.

Concediul mamelor e atunci când bunica dorește să-și dădăcească nepotul(a) și mama evadează pentru câteva ore din griji. Sau atunci când soțul are timp să te înlocuiască și tu, ca o femeie fericită, ieși în oraș cu prietenele sau pur și simplu să hoinărești câteva ore singură, fără un scop anume.

Dar, evident că chiar și în acest micro concediu avem o mulțime de gânduri despre jobul (copilul) nostru. Pentru că se știe deja, noi mamele suntem carieriste înrăite și ne dedicăm maxim posibil ființei noastre.

Deci, vorbeam despre mamele care stau de o perioadă bună acasă cu copiii și se simt de parcă nu ar face destul sau că nu fac nimic (fraza iubită de societatea noastră). În primul rând, ce mi-am spus mie și vreau să o audă și alte mame, este că noi chiar facem multe și uneori depășim acel „destul”. Da, a fi mamă e o profesie.

Una care este învățată în timp, nu imediat ce se naște copilul. Da, noi tot muncim, obosim și avem nevoie de pauze. Noi nu primim un salariu, dar facem ceva important. Și da, e normal să fim mame și să nu ne simțim neîmplinite.

Evident că e normal să ne dorim să avem și un job cu bani de la care să acumulăm o altă energie. Asta ne dezvoltă, ne face să fim mai încrezute. Și asta nu e rău. Doar că, nu trebuie să ne biciuim reciproc, atunci, când fiind în concediul de îngrijire a copilului nu reușim să câștigăm și bani. Asta nu înseamnă că suntem bune de nimic.

Trecem printr-o perioadă frumoasă, și avem marea fericire de a petrece timpul cu copilul nostru, de a forma cu el o relație frumoasă și de a investi în el. În al doilea rând, maternitatea e o posibilitate bună de a pune profesia, cariera pe slowmotion și să o analizăm.

Să ne gândim dacă facem ceea ce ne place cu adevărat, dacă e ceea ce ne dorim. Iar dacă nu ne convine ceva, atunci oare nu e ăsta momentul ideal pentru a ne reprofila și a ne ridica la un alt nivel?

Da, evident că viața nu e roz și perfectă și sunt zile când abia avem timp să mâncăm, nu să mai investim în autodezvoltare. De asta, ar trebui să investim în primul rând în odihnă. Or, o minte odihnită are șanse mai mari să se autodezvolte și să aibă succes.