Se întâmplă să-ți dorești ceva foarte tare să faci, să creezi, dar să nu știi cu ce să începi? Ai coaja în cap și știi cam cum ar trebui să arate, dar îți lipsește miezul, esența care îți poate umple ideea și să-i ofere sens, gust, culoare. Și atunci ce faci? Cum creezi? Sau nu trebuie să faci nimic? Lipsa de idei poate să însemne că nu e de tine? Lasă, renunță, fă altceva. Asta ar fi concluzia? Și dacă nu vrei să renunți? Atunci? Oare lipsa de idei duce la eșec total? Cum să începi?
Se începe cu începutul, ar spune unii. Dar oare începutul nu e pentru fiecare diferit? Fiecare își are începutul său, asta e cert. Începutul meu, e doar al meu. Pentru tine poate fi mijlocul, iar pentru altcineva, sfârșitul.
Să presupunem, că vrei să scrii și nu ai ce. Vezi prin ceață textul frumos aranjat, structurat. Cu poză mare și frumoasă drept reper, dar nu vezi esența. Nu vezi nici măcar titlul care să te poată ghida, inspira. Ce faci atunci? Renunți? Asta ar fi ușor. Prea ușor poate, pentru un om care a avut din start vise, aparent, promițătoare. Și te zbați ca peștele pe uscat și te chinui să te gândești la ceva cu care să începi, dar nu găsești, nu-ți vin ideile.
Ah, unde sunteți idei? Unde?
Vreau să-mi veniți în gând, pe foaie, tapate pe tastatură ca notele muzicale cântate la pian de un profesionist. Dulci, melodioase și atât de bine potrivindu-se. Da! Asta vreau, să scriu cum cântă un pianist. Desăvârșit. Perfect. Sublim.
Și așa trec zilele, săptămânile, anii. Iar visul se pierde, se prăfuiește, se usucă. Și nu ești tu de vină. Nu, la sigur nu tu. Tu ai vrut. Ai vrut, dar ideile astea, ele sunt de vină. Ele nu ți-au venit așa cum trebuie. Perfecte ca muzica unui pianist. Hmm! Ești sigur că nu ai nici o vină? Ai făcut tot ce trebuie? Chiar tot?
Nu e rău să-ți dorești să fii bun. Dar, ca să ajungi bun trebuie mai întâi să fii rău, imperfect și neapărat să înveți gamele. Or, dacă un pianist bun s-ar fi lăsat de muzică din prima, pentru că nu-i reușește or nu-i plac gamele, ar mai fi ajuns el un profesionist? Profesioniștii nu cedează, ei se așează și muncesc. Și, da! Ăsta e secretul!
Nu trebuie să fii perfect din start. Nimeni nu e. Și e normal asta. Fiecare se definește prin muncă, dăruire și perseverență. Pentru că toți învățăm din mers, iar cei mai șmecheri învață în timp ce aleargă spre succes. E normal să nu-ți reușească din prima și la sigur e normal să nu-ți reușească nici din a doua, a treia, a patra oară. Încearcă, cineva a reușit din a șaptea oară. Tu poți reuși din a șasea.
Cu vreo doi ani în urmă auzisem discursul motivațional al unei scriitoare, în care spunea astfel: „Un scriitor se deosebește de un om prin faptul că el scrie în continuu”.
Nu toți care scriu sunt scriitori. Un scriitor se definește prin dorință. Și știți de ce? Pentru că un scriitor va sta acolo, așezat la masa lui, și va continua să scrie. Și va scrie și va scrie. Din nou și din nou. Până când neapărat va ieși ceva. Un scriitor nu renunță. El scrie. Iar dacă tu ai renunțat, înseamnă că ești om, doar om. Și nici asta nu e rău. Pentru că om fiind, poți ajunge cine dorești tu. Important e să încerci. Din nou și din nou, până reușești.
Poți fi cine îți dorești, oricând dorești. Totul depinde de tine. Numai tu decizi cine ești și cine vrei să devii. Te vezi scriitor, atunci scrie și scrie și scrie, până când vei reuși să fii bun. Vrei să gătești, gătește. Și nu contează că nu ai făcut asta niciodată și prima omletă preparată a ieșit arsă și cam fără sare.
Doar continuă să o prepari, în fiecare zi, până va deveni perfectă. Or perfecțiunea se acumulează prin muncă. Iar ca visele să devină realitate, acestea trebuie trăite.
Mult spor și baftă să ai! Nu e ușor să scrii, dar când închei niște rânduri simți o energie deosebită. Îți doresc să ai parte doar de emoții frumoase în acest proces!