Bine în teorie și rău în practică: De ce nu trebuie să ne comparăm copiii?

Cât de mult analizați, atunci când oferiți un exemplu copilului vostru? Nu vorbesc de propriul exemplu, ci de fraze în care cineva (de obicei alt copil) apare drept exemplu și model de comportament. Explic mai jos printr-o istorie ce mi s-a întâmplat.

Eram în drum spre medicul de familie, cu băiețelul meu (trei luni pe atunci), pentru controlul de rutină. În spatele meu mergea o doamnă cu un băiețel de vreo trei ani care, plângea isteric. Mama îi tot repeta băiețelului: „Nu mergem la medic, liniștește-te!”

Intru în policlinică, mama cu acel băiețel intră după mine (nu, nu mă urmăreau). Îmi poziționez căruciorul lângă un perete, îmi iau copilul în brațe și mă îndrept spre scări. Aud în spatele meu: „Uite băiețelul ce mic e și nu plânge! Uite că el nu plânge! Vezi?”. Era mama cu băiețelul care plângea.  

Mă întorc și spun: „Nu plânge pentru că doarme!” Încerc să-i dau mamei o privire plină de sens. Gen: Hei, eu nu sunt perfectă. Copilul meu tot plânge. Tot din viață, vorba ceea.

 „Ei, dar oricum!” îmi spune ea.

„Oricum?!”

De ce nu mi se pare asta ok?

Aș fi putut să mă simt flatată, copilul meu este un exemplu, dar copilul meu tot plânge. Ce copilul, eu tot plâng. Faptul că la acel moment nu o făceam, este că nici unul dintre noi nu avea un motiv să o facă.  

Și da, pentru mine e la fel și dacă ea ar fi spus: „Uite tanti nu plânge ca tine. Vezi? Ea nu plânge!” Copilul tău plânge? Ei bine, înseamnă că există un motiv. Așa cum există un motiv atunci când tu plângi.

E o idee proastă să-l calmezi, comparându-l cu altcineva. Se va simți frustrat. Iată cum aș gândi eu, dacă mi s-ar face astfel de afirmații:

1. Sunt rea sau ceva nu e în regulă cu mine? Plânsul nu e normal?
2. Ei și ce dacă băiețelul nu plânge, asta nicicum nu mă calmează. Eu oricum vreau să plâng. Mă simt prost, sunt tristă și speriată.

Da, copiii noștri tot astfel de gânduri au. Ei tot nu se simt ok cu comparația.

Fiecare copil e diferit și simte diferit

Am avut o situație zilele trecute. Ambii mei copii au căzut și s-au lovit la picior. Fetița de cinci ani s-a tăiat la genunchi. A alunecat și când a căzut, s-a nimerit o bucată de sticlă ce i-a tăiat genunchiul. Băiețelul (2 ani) s-a zgâriat pe picior. Tot până la sânge, dar situația nu era atât de gravă.

Acum, am avut parte de două reacții diferite. Băiatul a plâns pe moment, după care s-a liniștit. Fata, a plâns încă mult timp după ce a căzut. O durea destul de tare, iar antisepticul folosit de mine nu-i ușura nicicum durerea.

Să recunoaștem că ne simțim iritate și cu nervii întinși la maxim, atunci când copilul plânge în continu 30 de minute. Mi-am mușcat limba să nu acționez pe pilot automat și să-i spun fetei mele: „Ei hai gata liniștește-te, că nu mai este așa de strașnic. O să treacă.” În schimb i-am spus: „te înțeleg!”

Cu ce ar fi ajutat-o dacă îi spuneam: „Uite, fratele tău tot s-a lovit, dar el nu plânge! Și e mai mic ca tine.” Cu nimic nu ar fi ajutat! Ar fi făcut mai mult rău. Erau răni diferite, copii diferiți. Și fiecare suportă durerea diferit.

E important să vorbim despre asta

Am scos acest subiect din sacul meu cu notițe și am decis să spun ale mele trei copeici pentru că e important.

Da, istoria cu acea mamă și băiețelul ei e de aproape doi ani în sacul meu. Nu e nou nici subiectul. S-a scris/ vorbit despre asta. Cristina, dar noi știm că nu se compară copiii între ei. Tu cu nimic nou nu vii. Scrii degeaba. Eu asta știu (veți spune voi).

Bine! Eu vă cred. Dar, spuneți sincer, vă vine uneori să spuneți: „Uite soră-ta a mâncat tot din farfurie, mănâncă și tu, măcar un pic.” sau „Uite el tot s-a lovit, dar el nu plânge așa ca tine.” Unii poate și o spun. Or, voi nu spuneți, dar cineva din anturajul vostru face sau a făcut asta vreodată cu copilul vostru.

E foarte important să arătăm copiilor noștri că le suntem aproape. Indiferent de cine și ce spune, mama și tata sunt aproape. Le înțeleg și le validează emoțiile. Atât de mult contează, în familie, să nu te simți judecat și să fii liber să-ți arăți vulnerabilitate și emoțiile.

Știu că obosim și e greu, dar…

Dragi părinți, simțim oboseală și nervi uneori, și la un moment dat ne vine impulsul să-i spunem copilului nostru: „Uite-te la fratele tău cât de bine se comportă, tu de ce nu ești ca el?” sau „Uite fetița asta cum stă cuminte lângă părinții ei, dar tu!” Ne dorim să ne facem auziți, să ne asculte copilul și să ia exemplu. Nu este, însă, bine.

Copilul nostru nu va percepe asta ca pe un exemplu pe care îl oferim. Ci ca pe o comparație, o comparație dureroasă. Îi arătăm că, de fapt, fratele, sora, prietenul e bun, iar el nu. Astfel, îl facem mic și nevrednic.

Singura concluzie, cu care copilul nostru iese din toată această situație este: „Nici măcar acasă, lângă mama și tata nu pot să fiu eu, așa cum sunt. Nu sunt înțeles și sunt judecat.”

Lăudând un alt copil pentru comportamentul său și oferindu-l exemplu, îl înjosești, de fapt, pe al tău.