E greu să revii, după ce ai făcut o pauză. Am simțit asta de la începutul acestei săptămâni. Cu cât mai mult timp trece, cu atât e mai greu să-mi găsesc cuvintele. Să-mi adun gândurile.
Astăzi, m-am folosit de metoda lui Sarah Devos, din cartea „Relax”. M-am întins, am închis ochii și nu am făcut nimic. După ce s-a finisat „făcutul de nimic”, m-a luat valul. Unul mic, dar care a fost suficient pentru acest text. Vedeți și voi ce a ieșit:
S-ar părea că după o pauză, ar trebui să revii în forță. Cu idei noi, cu multe planuri. Vorba clasicului, să meargă lucrurile strună. Dar, nu este deloc așa. Nimic din asta nu se întâmplă.
În loc de o mie și una de idei, în loc de energie pentru un reînceput, ai greieri în cap. Și îți sună a pustiu, a pauză, a nimic.
Începutul este, dar inspirație nu-i. Iată că, după ce ți-ai concentrat atenția pe alte lucruri, la reîntoarcere nu mai este așa cum ai lăsat. Exact casa în care nu locuiește nimeni și în care se adună praful. Nu e cum ai crezut tu că va rămâne. Și cu cât încerci mai mult, cu atât e mai pustiu.
Te sustrage chiar și cel mai mic zgomot
Încurcă tot și toate. Te irită. Devii frustrată, apar nervii.
Încerci, ai planuri și idei notate. Dar, ele nu-ți spun nimic. Nu te ajută cu nimic. Totul e doar ceață. Și s-ar părea că ideile sunt faine. Că cel mai important gând e notat. Ce poate fi atât de greu?
Dar, e greu. Și parcă vrei să urli din toți rărunchii. Și urli, dar nu te aude nimeni. Pentru că urletul tău interior, îl poți auzi doar tu. Doar tu îți poți veni în ajutor. Și în loc să-ți oferi empatie și ajutor, te biciuiești.
Încerci să deschizi o ușă încuiată, dar ori cheia nu e bună, ori lacătul e ruginit. Și nici să spargi ușa nu e o ieșire, nu e din vată.
Și te întrebi, cum ieși din asta? Că iată se face întuneric și tu nici măcar nu ai o lumină artificială care să-ți lumineze gândurile. Toate lămpile s-au ars, iar becul magic nu se aprinde, nu vrea. A prins viață și se înverșunează cu putere. Face grevă și se întreabă: de ce ar trebui el să te scoată din belele? Să te scoți singură. El, refuză.
Ce faci?
Dacă nu vine inspirația și nu ajută nici disciplina care, te-a așezat în fața acestei foi, lasă pe altă dată. Dar trebuie azi, aici și acum. De fapt, trebuia ieri.
Apoi, parcă creierul îți bate alarma și îți spune: hei, relaxează-te! Ia o pauză, respiră. Și închizi, te deconectezi, pui totul la: „silențios”.
Închizi ochii și respiri. Realizezi, în timp ce faci asta, că în gânduri e zarvă mare. Toate temele și ideile tale geniale se ceartă între ele. Care oare să fie prima?
Una afirmă că e mai strălucită, alta că e mai deșteaptă. Cealaltă, din colț, strigă că ea e desfășurată și asta ar economisi mult din timp. Iar vecina ei, spune că ea e din inspirație, și are prioritate: „Cedați trecerea, fetelor!”
Stai tu așa, cu ochii închiși și te crucești: „Păi cu așa harababură, numai lucru să nu iasă. Iar eu, mă zbat ca peștele pe uscat. Toate ideile, vezi Doamne, sunt bune. Și trebuie toate odată implementate. Când de fapt, rândul este sfânt.”
„Apoi, hai liniște!”
Te superi și deschizi ochii. Te gândești, că o să scrii tot. Despre ce needucate sunt gândurile tale. „Idei geniale, cică! Se ceartă mai ceva ca în târg.”
„O să curăț eu cheia de rugină și o să ies de aici. Rămâneți voi, deștepte și strălucite, pe loc, acolo unde sunteți. Azi, rămân singură. Fără gânduri. Voi scrie despre câtă zarvă ați făcut. Și că nu vă puteți comporta omenește.”
Și-au dat gândurile tale priviri pline de sens și s-au întrebat: „Ce-i cu dânsa? Are nevoie de doctor? Ea știe cine suntem? Cum poate să ne umilească în așa hal? Tocmai mi-am pierdut din strălucire. Atât de tare m-am supărat.”
Dar, e târziu. Nu le mai auzi. Ți-ai luat penița, ai început să scrii. Of, am încurcat. Reiau. Ți-ai deschis laptopul și tapezi…
