Se spune că ne regăsim într-o carte, numai dacă stările descrise de autor redau stările trăite de noi.
Asta este prima mea recenzie de carte publicată aici, dar, vor mai urma și altele. Cu strict părerea mea subiectivă. Ce să-i faci, controlez politica editorială a acestui site.
O urmăresc pe Doina de pe pagina mea privată de Instagram de vreo trei ani. Este unul din puținii oameni din online, pe care îi urmăresc pentru sinceritate și omenie. Pentru mine, numărul mare de urmăritori nu este un argument de a da follow cuiva. De asta, eu mă uit la calitatea din interior. Or, gospodarul nu se analizează după casa cu două etaje, ci după suflet și omenie.
O muncă sârguincioasă!
Nu e despre Doina persoana publică, aici. E despre „de 33 de ori”. O carte foarte vizibilă pe online. Și pe care am citit-o și eu.
Nu, recenzia nu e pentru că îmi place de Doina, ci pentru că m-am regăsit în această carte la practic fiecare pagină unde s-a pomenit despre copilărie, bunica, copii. Pentru că, atunci când cineva a făcut ceva și apreciem produsul, trebuie să spunem măcar un simplu: „Ești bravo!”.
La această carte, doar cu „bravo” nu se poate. Și, cu siguranță, nu doar Doinei. De cum ții cartea în mână, înțelegi că a fost o muncă sârguincioasă. Așa aș descrie, pentru început, această carte. O muncă sârguincioasă. S-a muncit și se vede.
Eu sunt omul care percepe totul prin atingere. Iar coperta acestei cărți s-o tot atingi.
Revenind la text
O parte din carte, e atât despre mine, cât și despre alții care au trăit vremuri grele în copilărie. M-am regăsit pentru că am trăit și eu la fel. O copilărie care mi se pare acum extrem de grea. Dar, atunci alta n-am avut, nu am trăit. Și am perceput-o atunci ca pe ceva firesc și normal. Dar, despre asta altă dată. Unele amintiri, ce mi-au fost răscolite de această carte, le voi face public aici. Altele, le voi lăsa doar pentru mine, ca parte a unei terapii.
Cartea ne vorbește despre curaj, voință, muncă, răbdare. Și totodată despre naivitate, suferință și dragoste. O viață de om care a trecut prin multe. Sunt de acord cu fiecare lecție de viață oferită și fiecare concluzie.
Poezii care nu m-au iritat!
Sincer, mie nu-mi plac poeziile. Eu sunt omul textelor lungi. Dar, astea nici măcar nu m-au iritat când le-am citit. Nu s-a încercat o filozofie care să-ți aducă mai mult întuneric, decât lumină. Atât de bine se oglindește sufletul copilului, adolescentei și apoi, femeii care le-a scris. Le-am perceput ca o parte a unei vieți de om.
La scrisoare pentru fiul meu am plâns. Coincidență sau nu, am și eu un text intitulat: „Scrisoare pentru fiica mea”. Și probabil, m-a emoționat sufletul de mamă care a scris acele rânduri.
Am vrut să-l șterg din carte
Pe alocuri, partea despre fostul soț mi s a părut prea întinsă, ori eu cu firea mea aprigă, am vrut să-l șterg din carte, să nu mai existe. Prea mult s-a scris despre un om care nu merită, m-am gândit eu. Dar, am înțeles că numai așa se putea reda dragostea ce i-a fost purtată. Până la urmă, anii petrecuți de Doina în depresie, lacrimi și așteptare, tot nu au fost scurți. Nu au trecut ca un vis urât de o noapte.
Câtă empatie nu aș fi oferit femeii din carte, la 100% o vor înțelege doar persoanele care, la fel ca Doina, au trecut prin trădare, printr-o boală dușmănoasă. Restul, să ne bucurăm că suntem norocoși și nu ne-a încercat soarta cu astfel de greutăți.
O femeie renăscută din cenușă!
Când am aflat povestea Doinei, din interviurile pe care le-a oferit, am rămas impresionată de toată puterea unui om, a unei femei. Să știți că în carte veți descoperit sufletul Doinei. Și veți găsi detalii șocante, nefăcute public până acum. Veți vedea că, femeia asta a renăscut din cenușă. După ce a ars și a ars atâția ani la rând.
Apreciez cartea pentru povestea adevărată din spatele ei, povestită cu emoție, sinceritate și curaj de autoarea ei. Este o declarație de dragoste pentru familia, bărbatul, copiii Doinei. În carte, un suflet de femeie este pus pe tavă.
Terapie prin scris
Practic, în toată cartea se simte starea emoțională a autoarei, atunci când a scris acele poezii sau când povestea despre anumite momente. Și înțelegi, cu un nod în gât, că prin aceste rânduri s-a alinat și a putut găsi scăpare atâția ani la rând.
Până la urmă, e adevărat că scrisul este o terapie și poate fi o terapie în zilele noastre întunecate.
Ador finalurile fericite și având în vedere că povestea e o istorie de viață, finalul fericit m-a încântat înzecit.
În spatele unei poze pe Instagram…
În spatele unei persoane publice, se află un om cu o poveste de viață. Pe alocuri
incredibilă, pe alocuri ruptă din scenariile vieții. Dincolo de aparențe, tot ce trebuie să ținem minte, atunci când privim o persoană publică: Este om și are o viață. Iar, dacă am cunoaște toate dedesubturile, nu ne-am dori să-i purtăm pantofii.
Uneori, nici măcar nu bănuiești prin ce trece sau a trecut un om, atunci când privești la o poză zâmbitoare de pe Instagram. Viața face propriile postări și scrie așa cum, nici un scriitor nu ar putea să o facă. De aceea, să avem respect pentru cineva, doar pentru că este om. Apoi, să vedem și celelalte aspecte ale vieții sale.
